Arta în Carpaţi

Spațiul-timp al găurilor negre

Article / 10 June 2020

*S.C. Arta în Carpaţi S.R.L., Iaşi, România

Urmare întrebărilor: “Ce a declanșat Big Bang-ul?”, “Ce a fost înainte de Big Bang?”, “Care este sursa misterioasă a energiilor ce determină expansiunea spațiului-timp a universului?”, fizicianul teoretician Nikodem Poplawski de la Universitatea New Haven consideră universul nostru ca fiind o gaură neagră născut dintr-un alt univers printr-o gaură neagră. Mai mult, când câmpul găurii negre este puternic răsucit, se formează ceea ce noi numim materie.

Câmpurile cosmice cunoscute generic sub denumirea de „singularitate energetică” sau „găuri negre-quasari”, „găuri negre-găuri albe” sunt precum convertorii, ele spiralează şi răsucesc spațiul-timp creat de liniile electromagnetice, generând oscilaţii strălucitoare cvasi-periodice. Datorită mișcării spiralate, cercetătorii au constatat două etape principale. Etapa de absorbție, moment în care câmpul gravitațional se spiralează și devine o gaură neagră ce aspiră praf cosmic, materie, stele şi alte găuri negre. Este ca și cum am răsuci o linguriță într-un borcan cu miere, gaura formată reprezentând gaura neagră, iar liniile spiralate din miere reprezentă vortexul spațiu-timp al găurii negre. Cea de-a doua etapă este cea de emisie, moment în care liniile câmpului își schimbă polaritatea și devin un bec luminos denumit quasar sau, probabil, o gaură albă. Se emit diverse energii și radiaţii, inclusiv radiații radio, jeturi luminoase spiralate şi bulgări de particule, unii de mărimea sorilor sau a planetelor. Deci, quasarii se alimentează cu materie de la gaura neagră din centrul galaxiilor sau a stelelor și prin schimbarea polarității energetice o readuce la stadiul de energie și radiație. În multe cazuri, aceste nuclee galactice strălucitoare emit și noi particule. Pentru a înțelege complexitatea procesului cuantic în 4D, imaginați-vă un cordon sau o eșarfă pe care o spiralați, cu mâna stângă răsuciți în sensul acelor de ceasornic și cu mâna dreaptă răsuciți în sensul invers al acelor de ceasornic. Răsuciți tot mai mult cordonul în jurul propriei axe, până începe a face noduri și aparent și găuri. Similar, prin rotație liniile energetice ale universului se răsucesc în bucle locale spațiu-timp și formează aparentele găuri negre, quasari și materia specifică. Curenții formați din mișcările opuse, determină două forțe: una care împinge materia și una care o atrage, apărând iluzia deplasării particulei, a bulgărilor sau a orbitei planetelor în vastul câmp gravitațional spațiu-timp.

Astfel de fenomene au fost observate, de pildă, la gaura neagră Markarian 335 din constelaţia Pegasus. Jeturi cârlionțate cu materie se văd și la gaura neagră din galaxia Messsier 87. La Perseus A 3C84 din galaxia NGC s-au văzut jeturi de plasmă, la super masiva gaură neagră din centrul galaxiei PKS 1413+ 135 au fost identificate particule de gaz, similar şi la cea din centrul galaxiei NGC 5548 aici norii de gaz şi vântul aproape eclipsau gaura neagră. Quasarul APM 08279+5255 este situat în constelaţia Lynx, în preajma unei găuri negre de 20 de miliarde de ori mai mare decât Soarele nostru. Întrucât regiunea prezintă foarte mult gaz și umiditate, cercetătorii au observat că quasarul emite un volum uriaş de apă. Întreaga zonă deține cca. 140 de trilioane de ori mai multă apă decât toate oceanele la un loc de pe Pământ. De asemenea, în imensul disc cu vapori de apă au fost localizate stele tinere aflate în procesul de formare. Alcătuirea stelelor în discurile de apă, gaz şi praf a fost înregistrată şi la alte galaxii, inclusiv la Calea Lactee. Aici au fost observate emisii strălucitoare de raze X din centrul găurii negre Sagittarius A* şi, în mod similar, se consideră că aceasta este responsabilă pentru formarea discului galactic și a stelelor. Totodată, cercetători au constatat că există o relație misterioasă între masa găurii negre din centrul unei galaxii și masa galaxiei în sine, ca și cum formarea celor două este reglementată de același proces. Mai mult, datele studiilor efectuate de Dr. Jan Boeyens de la Universitatea Pretoria și ale Dr. Francis Thackeray de la Universitatea Witwatersrand din Africa de Sud arată că spațiul-timp al galaxiilor (ex.: Galaxia Whirlpool M51) este în formă de spirală și că acesta este menținut într-o ordine bine prestabilită cu ajutorul secțiunii de aur. Cu alte cuvinte, omniprezența proporției phi este o caracteristică intrinsecă a spațiului-timp, drept urmare liniile câmpurilor găurilor negre-quasar formează spirale energetice locale de spațiu-timp asemeni unui foietaj. Acolo unde concentrațiile sunt puternic torsionate astronomii le pot vedea, numindu-le particule de gaz, apă, praf cosmic și chiar stele.

În acest sens, NASA și de la alte centre de observare cosmică iau în considerare posibilitatea existenței găurilor negre-quasari și în interiorul planetelor și sorilor. De pildă, tot mai mulți astrofizicieni cred că o gaură neagră-quasar ar putea fi și în interiorul Pământului. Similar, și în interiorul celorlalte planete, chiar dacă sunt gazoase precum Jupiter sau Saturn. În aceste cazuri, prezența curenților celor două forțe „atrage și împinge” și a găurilor negre-quasar ar putea explica nu doar crearea câmpurilor electromagnetice ale planetelor, dar și căldura lor internă, precum mișcările tectonice ce conduc la erupțiile vulcanice și la formarea continentelor. De asemenea, există teorii potrivit cărora o gaură neagră ar putea exista şi în centrul unui sistem solar şi ar putea menţine planete pe orbita sa. În acest sens, astrofizicienii ne asigură că posibila prezenţă a unei găuri negre în interiorul Soarelui nu constituie motiv de panică, întrucât planetele ar fi atrase de câmpul astrului ca şi până acum, dacă îşi păstrează actualele orbite. Drept urmare, bolta cerească cu toate constelaţiile sale rămâne aceeaşi, stelele din Calea Lactee continuând să orbiteze ca şi până acum în jurul super masivei găuri negre Sagittarius A*.

Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (I)

Article / 19 October 2018

*S.C. Arta în Carpaţi S.R.L., Iaşi, România

Cu ajutorul ochilor fizici omul accesează o foarte îngustă fantă din spectrul radiaţiilor electromagnetice, cuprinsă între frecvenţele 4∙1014Hz şi 8∙1014Hz, respectiv 7,8∙10-7m şi 3,8∙10-7 m lungimi de undă. Drept urmare, lumina este percepută ca fiind alba cu posibilitatea divizării în cele 7 culori, iar întunericul ca fiind negru. Dincolo de acest minuscul segment al radiaţiilor electromagnetice cunoscute, s-a descoperit, cu ajutorul tehnologiei, că unele radiaţii din univers sunt în realitate mai intense şi mai luminoase decât le percepem, ceea ce i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să revină asupra teoriei privind formarea universului, întrucât nu se înţelege cauza şi tipul de radiaţie ce a determinat această explozie uriaşă - Big Bang. Deci, sursa energiei responsabile de expansiunea întregului Univers este de origine necunoscută, iar materia “neagră” şi găurile negre nu sunt negre, ci luminoase, asemeni unor mici sori, datorită emisiei de radiaţie luminică cu lungimi de undă imperceptibile ochiului fizic.

Drept urmare, Nikodem Poplawski de la Universitatea New Haven, Marea Britanie, lansează următoarea ipoteză: universul nostru s-a născut dintr-un univers-gaură neagră şi totodată, la rândul său, universul nostru se află tot într-o gaură neagră. Teoria lui Poplawski se bazează pe ideea faptului că înainte de Big Bang a existat ceva, probabil un fel de „sămânţă”, care s-a format în interiorul unei găuri negre. Această minusculă „sămânţă” a avut suficientă energie şi inteligenţă ca să dea naştere întregului univers pe care îl cunoaştem noi. Teoria porneşte de la mecanica cuantică: cu ajutorul gravitaţiei cuantice se poate descrie comportamentul undelor şi particulelor în interiorul găurilor negre. Acestea posedă o forţă centrifugă interioară care le pune în mişcare, cunoscută şi sub denumirea de “spin”, “răsucire”, ”torsiune” sau “mişcare spiralată”. Mecanismul de torsiune îi determină pe cercetători să creadă că fiecare gaură neagră este capabilă să producă un univers nou. Astfel, universul în care ne aflăm noi se află într-o gaură neagră care se află într-un alt univers.

Mai mult, cosmologul rus Viaceslav Dokuchaev de la Institutul de Cercetare Nucleară din Moscova spune că în interiorul găurii negre, dincolo de orizontul Cauchy, pot exista forme de viaţă şi chiar civilizaţii avansate de nivelul III pe scara Kardaschev, prin comparaţie cu a noastră care încearcă să atingă nivelul I. Aşadar, fizicienii au ajuns la concluzia că în fiecare gaură neagră există un alt univers şi chiar al nostru este într-o imensă gaură neagră aflată într-un alt univers.

Tributar teoriei lui Poplawski, gaura neagră, în calitatea sa de pasaj-vortex cu potenţial şi proprietăţi atât de creator, cât şi de extractor, este menţionată şi de către alţi cercetători (ex.:Hawking, paradoxul E.P.R enunţat de Einstein, Podolski, Rosen), de pildă găurile negre din centrul galaxiilor, cum este şi cazul celei din centrul Căii Lactee descoperită în 1998, sau cele descoperite în mijlocul stelelor şi planetelor tinere aflate în proces de formare; amintesc aici de doctorandul Nienke van der Marel de la Leiden Observatory din Olanda, care în 2013 orientându-şi telescopul către sistemul Oph-IRS 48 a descoperit procesul formării planetelor, şi anume o gaură centrală în jurul căreia se roteşte asemeni unui inel un nor de molecule. Acelaşi fenomen privind începuturile formării planetelor, deci şi a unui sistem solar, a fost identificat în discul protoplanetar al stelei HD 100546 situată la o distanţă de 325 de ani lumină de Terra. Dovada constă în acea regiune imensă de spaţiu vid complet lipsită de materie, în jurul căreia deja orbitează un nor de particule. Sunt create, aşadar, condiţii propice masei, coordonatelor spaţio-temporale şi orbitelor stelei si planetelor.

Acest moment descrie, potrivit cercetărilor personale, începutul procesului “naşterii” prin rotaţii de tip vortex a unor găuri negre dintr-o altă gaură neagră; adică stelele sunt născute tot din stele, dar din stele mai mari, toate alcătuind o societate stelară şi o conştiinţă colectivă. Găurile negre din interiorul planetelor s-au “născut” dintr-o gaură neagră mai mare aflată într-un Soare. Odată cu deplasarea şi îndepărtarea găurii negre “copil”, adică a planetei, de regiunea în care s-a născut – de “casă”, respectiv de Soare, ea îşi creează la exterior un înveliş de materie adecvat cu ajutorul celor două forţe “moştenite”: forţa electrică şi forţa magnetică. Procesul în sine fiind precum o zestre genetică cosmică, s-a transmis şi în cazul Soarelui “mamă”, acesta născându-se într-un alt loc al universului dintr-o gaură neagră mult mai mare – Soarele “bunică”. Ipoteza enunţată aici este susţinută de teoria elaborată în 2012 a unor astronomi. Potrivit acestora, simultan cu evenimentul cosmic al naşterii Soarelui nostru, s-au format o mulţime de alţi sori “surori” (183 conform simulărilor), care astăzi sunt raspândiţi prin alte regiuni ale Căii Lactee. Fenomenul poate fi verificat şi amintesc în acest sens de exemplul fotonilor-perechi născuţi din acelaşi atom, proces demonstrat deja pe cale ştiinţifică la începutul anilor '80 de fizicianul francez Alain Aspect de la Institutul de Optică al Universităţii d’Orsay din Paris, prin intermediul a doi fotoni-pereche rezultaţi dintr-un atom de calciu. Mai mult, dacă unuia dintre fotoni i se schimbă polaritatea (spin-ul), instantaneu se modifică şi polaritatea fotonului pereche, chiar dacă aceştia se află aproape sau la distanţe astronomice unul faţă de celălalt. Acelaşi proces de modificare a polarităţii are loc în prezent şi îl putem observa la schimbarea polilor magnetici ai Soarelui şi ai planetelor din sistemul nostru solar, inclusiv la Terra.

În experimentul menţionat s-a constatat, de asemenea, că fotonii corelaţi rezultaţi din acelaşi atom comunică între ei „telepatic” cu viteză superluminică. Hiper-comunicarea sau comunicarea telepatică are loc si la nivel de ADN, descoperire realizată de cercetătorul rus Pjotr Garajajev, dar este accesibilă şi la nivel astronomic între găurile negre, respectiv între planete, sori şi galaxii. Putem corela hipercomunicarea şi hiperspaţiul dintre planete, sori si galaxii cu gradele de rudenie ale unei familii şi arborele ei genealogic, unde principalele proprietăţi cosmice se transmit asemeni ADN-ului uman. Se pune întrebarea, cum are loc emisia, transmisiunea şi recepţia informaţiilor. În mod particular, comunicarea între aştrii cereşti-găurile negre are loc pe calea undelor, iar undele ce unesc corpurile cereşti sunt de mai multe tipuri, cele mai cunoscute în momentul de faţă fiind cele ale câmpurilor electromagnetice. Aceste unde electromagnetice emise de o planetă sau un soare sunt precum undele concentrice şi unduitoare ale apei de la suprafaţa unui lac si se propagă în mod continuu în univers; dacă ar fi să le desenăm 2D şi 3D am obţine inele concentrice cu o propagare de tip meandrică, iar în locul masei planetei sau a soarelui ar fi acea pietricică aruncată în lac.

Potrivit cercetărilor personale, mai există un set de unde care au rolul de a lega printr-o singură undă meandrică Soarele de toate planetele din sistemul solar, dar şi Soarele de fiecare planetă în parte. Mai precis, din gaura neagră-Soarele mic din interiorul Soarelui aşa cum îl ştim, porneşte spre polul său Sud magnetic o radiaţie-undă ce se unduieşte, răsuceşte şi roteşte spiralat, formând un con cu buza orientată spre polul Sud. Această undă se duce meandric şi se roteşte în jurul său către polul Nord al următoarei găuri-negre-Soarele mic din interiorul planetei Mercur. Tot în mişcări spiralate acesastă undă desenează un nou con, de data aceasta cu buza în sus, apoi concentrează energia coborând spre centrul găurii negre-Soarele mic din interiorul planetei Mercur. Acolo “dansează”, îşi schimbă polaritatea şi, din nou, în mişcări spiralate şi unduitoare, porneşte şi se propagă spre polul Sud al găurii negre-Soarelui mic, ulterior îndreptându-se meandric către polul Nord magnetic al următoarei găuri negre-Soare mic. Acest traseu de meandru cu capetele spiralate la polul Sud şi polul Nord constituie şi o gaură de vierme. În acest mod toţi sorii mici din interiorul planetelor sunt legaţi de Soarele mic din interiorul Soarelui sistemului solar, adică toate găurile negre din planete sunt legate de gaura neagră din Soare. În mod particular, la rândul ei, gaura neagră din Soare este legată de găurile negre ale sorilor “surori” şi de gaura neagră din interiorul Soarelui –“mamă”. În altă ordine de idei, graţie prezenţei în interiorul fiecărui Soare şi fiecarei planete a găurii centrale, ce emite şi absoarbe în mod controlat radiaţii luminoase şi materie, putem realiza călătorii interplanetare, intersolare sau intergalactice. Călătorim în afara spaţiului-timp creat de masă, traversând universurile prin găurile de vierme create de găurile negre-sori, utilizând polii polari din planul fizic 3D, câmpurile şi undele cuantice generate. Jocul forţelor electrice şi magnetice, precum şi călătoriile interstelare erau familiare şi dacilor.

Următor: Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (II)

Serie: Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (I) I Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (II) I Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (III) I Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (IV) I Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (V) I Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (VI)

Spirale, vortexuri şi meandre cosmice (II)

Article / 19 October 2018

*S.C. Arta în Carpaţi S.R.L., Iaşi, România

Simbolurile lăsate de civilizaţiile antice evocă o înaltă şi revelatoare înţelepciune privind fenomenele cosmogonice. Ele au rolul de a concentra şi conserva adevăruri sacre, motiv pentru care în articolul de faţă ne propunem să extindem orizontul cunoaşterii privind semnificaţia a două simboluri cosmogonice ale Universului, păstrate cu deosebită consideraţie în limbajul artistic, şi anume cercul şi spirala. În sprijinul celor prezentate mai jos, descoperirile ştiinţifice ne vor ajuta să exemplificăm din mecanismul peisajului cosmic.

Din cazuistica consemnată de ramura astronomică ştim de jeturile luminoase plasmatice şi de prezenţa apei, a gazului şi a prafului din câmpurile electromagnetice ale găurilor negre aflate în cadrul galaxiilor şi quasarilor. O descoperire recentă în acest sens este cea a grupului de cercetători din cadrul Institutului Max Planck care, utilizând un telescop 100 m Effelsberg, a detectat vapori de apă în prezenţa găurilor negre din quasarul MG J0414+0534 aflat la o distanţă de 11.1 miliarde de ani-lumină. Un spectru mai larg privind fenomenele şi efectele care au loc în apropierea găurilor negre îl oferă galaxia Messier 87 din centrul clusterului Virgo (Fecioară) situat la 55 de milioane ani-lumină. Galaxia a trezit interesul cercetătorilor de la NASA şi ESA, mulţumită imaginilor preluate timp de 13 ani de satelitul Hubble privind fluxurile de lumină plasmatică lungi de 5 000 ani-lumină, care se înălţau prin mişcări spiralate de tip tirbuşon cu viteze mai mari decât cea a luminii de aproximativ 300 000 km/s, cunoscută în prezent. De asemenea, fotografiile indică şi structura spiralată, ondulată şi încolăcită a undelor magnetice ce alcătuiesc câmpul magnetic al găurii negre, acesta la rându-i determinând mişcări curbate şi asupra fluxurilor plasmatice şi particulelor. Făcându-se totodată analogii cu deplasarea stelelor sau cu dezvoltarea formelor de viaţă în Univers se observă acelaşi fenomen: de pildă, gaura neagră din soarele sistemului nostru solar se deplasează pe unde magnetice în rotaţii spiralate către steaua Vega din constelaţia Lira, atrăgând după ea şi planetele tot prin mişcări spiralate. Fenomenul este similar cu o caracatiţă, unde braţele sunt coordonate spiralate spaţio-temporale ale câmpului electromagnetic şi gravitaţional al Soarelui. Mai mult, rotaţiile amprentează chiar şi forma unor galaxii precum cea a galaxiei noastre Calea Lactee, a galaxiei Caldwell 5 din constelaţia Camelopardalis (Girafa), a galaxiei M83 ş.a.m.d.. Printr-un tipar fractalic, aceeaşi mişcare a undei magnetice subscrie şi în ADN-ul şi forma organismelor vii de la nivelul solului. De exemplu, fibra lemnoasă a copacilor sequoia, care are rolul de a transporta apa din sol către frunze, este tubulară, lungă, subţire şi înconjurată în formă elicoidală spre exterior de mici fibre de celuloză.

Aşadar, este demn de reţinut că la o anumită distanţă de gaura neagră, fie cea din spaţiul cosmic, fie cea din atom, lumina urmează direcţia undei magnetice, undă care se curbează asemeni unei bucle de păr. În concordanţă cu voinţa găurii negre, unda magnetică şi fotonică creează coordonatele spaţio-temporale, respectiv frecvenţa unei realităţi cu o masă specifică. Astfel, întregul spectru de unde electromagnetice creează întregul câmp electromagnetic, respectiv întregul spaţiu-timp al găurii negre. Însă, dacă se ridică vibraţia fotonilor, creşte energia şi se pierde din masă: aceştia se pot deplasa pe undele magnetice cu viteze mai mari de 300 000 km/s. Cu alte cuvinte, noii fotonii ies de pe o coordonată magnetică spaţio-temporală şi se integrează într-alta. Această nouă stare a razei de lumină îi permite să existe simultan în starea conştientă de particulă-foton şi în starea de undă energetică magnetică. Este o nouă realitate curbată de tip cerc, unde raza de lumină se deplasează cu o viteză atât de mare, încât se îndoaie şi se întoarce la poziţia originală, formând o orbită circulară. Ajunge la destinaţie înainte de a pleca şi îşi vede “spatele”. Drept urmare, informaţia este omniprezentă întrucât trecutul, prezentul şi viitorul există simultan. Un fapt îmbucurător în acest sens îl reprezintă studiul cercetătorilor de la Universitatea Tehnică şi de Ştiinţă din Zurich şi de la Universitatea din Miami, potrivit căruia modelul de deplasare ciculară a unei raze de lumină în apropierea unei găuri negre se regăseşte şi aici pe Terra. Acesta a fost intitulat “inele Agulhas” şi descriu vârtejurile de apă care transportă aceeaşi cantitate de apă de aproape un an şi din a căror rotaţie nimic nu le scapă, nici măcar o picătură. Aceste vârtejuri au fost descoperite în toate oceanele, numărul lor crescând în sudul oceanului Atlantic. S-a mai constatat că pe măsură ce se apropie de ţărmul unui continent, inelele de apă se desfac în spirale.

În concluzie, modelul undei magnetice, prezent la scara universului si în structura corpurilor organismelor vii, legitimat în limbajul artistic ca o linie circulară sau spiralată, reprezintă de fapt o cheie cosmică a propriei noastre vieţi terestre, extraterestre şi eterne.

Anterior: Vortexuri, spirale și meandre cosmice (I) I Următor: Vortexuri, spirale și meandre cosmice (III)

Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (III)

Article / 19 October 2018

*S.C. Arta în Carpaţi S.R.L., Iaşi, România

Studiind modul de manifestare al câmpurilor magnetice se cuvine să îi anunţăm şi să îi felicităm pe Rainer Weiss, Barry C. Barish şi Kip. S. Thorne – laureaţii premiului Nobel pentru fizică, anul 2017. Cei trei cercetători au fost recompensaţi pentru detectarea şi observarea undelor gravitaţionale cu ajutorul observatorului interferometru laser de unde gravitaționale- LIGO, urmare fuzionării spiralate a două găuri negre, respectiv foste stele neutronice, una cu masa de 29, cealaltă cu masa de 36 de ori mai mare decât cea a Soarelui nostru. Unirea celor două obiecte cereşti într-o kilonovă a avut loc acum 130 milioane ani-lumină în galaxia-satelit NGC 4993 a Căii Lactee aflată în direcţia Norii lui Magelan. Pe Pământ semnalul a fost detectat pe 14 septembrie 2015, când s-a putut observa că undele gravitaţionale se deplasau simultan cu lumina, având aceeaşi viteză.

Imagistica magnetism-gravitaţie şi electricitate este consemnată de mult timp, însă recent confirmată la un sistem stelar binar şi la nivel de galaxie. Cercetătorii de la Universitatea Ebraică din Ierusalim au descoperit că galaxia Calea Lactee nu este doar atrasă de o forţă, ci este şi împinsă cu o viteză de 1.2 milioane mile/oră. Este incontestabilă bipolaritarea fenomenului. Pe de o parte există polaritatea nordică, forţa care atrage, iar pe altă parte este polaritatea sudică, cea care respinge, împinge sau creează presiune. Împreună acţionează sub forma magnetismului şi a electricităţii. Magnetismul – punctul de respingere sau de atracţie dintre două magnetosfere. Când încercăm să unim doi magneţi de aceeaşi polaritate (N-N, S-S) are loc o respingere, întrucât câmpul unuia alunecă pe câmpul celuilalt. Atracţia şi interacţiunea electrică dintre doi poli diferiţi (N-S, S-N) ai unor magneţi, indiferent dacă aceştia se află aproape sau la distanţe astronomice unul faţă de altul, creează mişcare, lumină şi singularitate. Astfel, unda magnetică este de natură ondulatorie şi curbată şi este însoţită de unda electrică, care este de natură dreaptă şi neoscilantă.

Putem remarca acest fenomen în natura înconjurătoare. Să presupunem că ne deplasăm pe ocean cu un vapor. Constatăm că undele apei se comportă ondulatoriu lăsându-se purtate de undele magnetice; vaporul este un obiect dur, care stă pe apă (dacă nu ar fi atras gravitaţional de planetă, atunci el ar sta în aer) şi cu ajutorul căruia ne deplasăm înainte către destinaţia dorită. Distanţa dintre punctul de plecare şi cel de sosire o traversăm drept, într-o anumită perioadă de timp şi este determinată de masa de apă parcursă. În această ordine de idei, observăm că din mariajul celor două forţe ia naştere ţesătura spaţiu-timp, unde spaţiul descrie distanţa şi mişcarea electronilor din interiorul masei. Această activitate a masei generează un câmp atractiv magnetic sferic, adică dinamica gravitaţională şi timpul, acesta din urmă fiind el însuşi o unda fluctuantă gravitaţională. În acest mod, gravitaţia acţionează pe întreaga planetă indiferent dacă ne ducem în emisfera nordică sau sudică, motiv pentru care animalele şi păsările urmăresc direcţia câmpului magnetic atunci când migrează.

Mai mult, faptul că timpul este o undă gravitaţională spiralată este ilustrat atât de rotaţia helicoidală a celor două găuri negre, care au fuzionat printr-o singularitate polară, precum şi de cea a planetelor faţă de Soare. La rândul său, acesta din urmă se deplasează prin spaţiul-timp al galaxiei şi se îndreptă, către o stea mai mare; de pildă Soarele nostru se află pe o traiectorie către Vega, cea mai strălucitoare stea din constelaţia Lira, aflată la 25.05 ani lumină faţă de Pământ. Din acest motiv, planetele nu se învârt în cerc în jurul astrului luminos, iar perioada lor siderală nu coincide cu cea sinodică. Drept urmare, se creează o rotaţie spiralată. Traiectoria planetei în jurul Soarelui este numită orbită şi corespunde unei forţe gravitaţionale. Dacă vom locui pe Marte sau pe Soare, corpul uman va fi supus unei alte unde gravitaţionale şi se va adapta la o altă experienţă temporală. Ziua, luna, anul reprezintă timpul nostru şi gravitaţia noastră corespunzătoare masei şi poziţiei câmpurilor electromagnetice ale planetei şi ale Soarelui. Aşadar, viteza de rotaţie spiralată a celor două câmpuri magnetice scade şi permite vizibiltatea spaţiului şi a materiei adecvate spectrului nostru de lumină 4∙1014Hz şi 8∙1014Hz, respectiv 7,8∙10-7m şi 3,8∙10-7 m lungimi de undă.

Pe fondul simbiozei N-S, putem scurta distanţa şi timpul către o destinaţie anume sau cea între două sau mai multe obiecte cereşti, fără a arde combustibili fosili. Un exemplu în acest sens este unda electromagnetică care traversează sorii şi planetele, respectiv găurile negre aferente. Amintim că s-a menţionat în prima parte a seriei “Vortexuri, spirale şi meandre cosmice” de existenţa acestor unde meandrice electromagnetice emise prin polul S şi care leagă gaura neagră din Soare de găurile negre din planete prin polul N. În mod similar, nava care traversează spaţiul interstelar este respinsă de către platforma de decolare de polaritate sudică şi în acelaşi timp atrasă de polaritatea nordică a câmpului magnetic şi gravitaţional al destinaţiei. Nava spaţială, fiind de dimensiuni mici, este purtată pe undele meandrice în direcţie dreaptă şi în unghiuri rectilinii, după caz, în timp ce este atrasă de câmpul electromagnetic mai mare, aşa cum s-a putut observa în cazul găurilor negre care s-au unit acum 130 milioane ani-lumină. Drept urmare, putem da crezare martorilor oculari potrivit cărora pe cerul nopţii se observă obiecte care se deplasează de la o stea la alta în zig-zag cu viteze uluitor de mari. V. Rudan detaliază: “Planetele, inclusiv Terra, sunt înconjurate de energii colosale, la care - cel puțin deocamdată - nu avem acces. De exemplu, gravitația. Sau energia electrică a Pământului, rezultată din compresiunea unor cristale în straturile gelologice. Se știe că un cristal de cuarț supus la presiune, generează electricitate. Este ceea ce numim piezoelectricitate. Dacă raportăm acest fenomen la miliarde de miliarde de cristale de cuarț existente în adâncul pământului, care sunt supuse la presiuni enorme în interiorul rocilor, rezultă o energie piezoelectrică cumulată de o intensitate incomersurabilă. Existența navelor spațiale extraterestre, nu mai încape nici o îndoială: ele există 100%. Au fost văzute deplasându-se cu viteză fantastică, în zigzag, prin Galaxia Calea Lactee, aparent acumulând energie de la planetele pe lângă care zboară.”

Astfel de aplicaţii au început deja să fie utilizate. De exemplu, elanul imprimat sondei OSIRIS-REx reprezintă "o manieră inteligentă pentru a face să avanseze vehiculul spațial spre asteroidul Bennu, aflat pe o orbită apropiată de Soare, utilizând gravitația terestră, în loc să se utilizeze carburant", a declarat Dante Lauretta, profesor la Universitatea Arizona din Tucson, membru al echipei ce coordonează misiunea OSIRIS-REx. Această parte a misiunii s-a desfășurat la o altitudine de 17.000 de kilometri deasupra Oceanului Antarctic situat la polul sud al planetei Pământ. Potrivit propriilor cercetări astfel de mărturii există şi în basme şi legende, precum şi în decorul ceramic, sculptat, pictat, ţesut încă din preistorie. Aici unda magnetică este o linie meandrică cunoscută generic sub “unda apei” şi sau o linie spiralată într-un sens la capete. Tradiţia populară a reţinut acelaşi nume pentru linia care se răsuceşte în sensul opus la celălalt capăt, ilustrând concomitent şi singularitatea gravitaţională născută din cele două polarităţi magnetice opuse. Dat fiind faptul că tot din mişcarea şi presiunea cuplului de forţe ia naştere şi electricitatea, traiectoria sa este reprezentă prin linia zig-zag cu unghi de 90º. În poveşti, protagonistul Făt-Frumos zboară pe un cal sur întâi până la nori, apoi se întoarce către pământ, unde îşi ia un nou avânt şi zboară până la Lună, de unde se întoarce iar pe pământ şi apoi zboară către Soare, de la care se duce spre stele către împărăţia lui Roşu Împărat sau către cea a lui Verde Împărat.

Anterior: Vortexuri, spirale și meandre cosmice (II) I Următor: Vortexuri, spirale și meandre cosmice (IV)

Vortexuri, spirale şi meandre cosmice (IV)

Article / 19 October 2018

*S.C. Arta în Carpaţi S.R.L., Iaşi, România

Cercetătorii de la Universitatea din Texas, Arlington, şi de la Institutul Himalaian de geologie Wadia şi-au concentrat atenţia pe porţiunea groasă de șapte kilometri de manta superioară a Pământului situată între 3 657 şi 4 876 m altitudine în Himalaya. Rezultatele stiinţifice ne aduc la cunoştinţă posibilitatea ca hidrogenul, oxigenul, apa, dioxidul de carbon şi diamantele să se fi format şi să se formeze în mantaua Pământului la sute de kilometri sub suprafaţa solului. Tributar unor astfel de studii privind provenienţa materiei sunt şi observaţiile potrivit cărora prezenţa apei se continuă mult în subteran sub forma izvoarelor, râurilor şi lacurilor. Urmare săpăturilor tot mai adânci efectuate în mina Kidd din Ontario, Barbara Sherwood Lollar, geochimist la Universitatea din Toronto, Canada, declară pentru BBC că în 2013 şi 2016 s-a găsit apă sărată curgatoare veche de 1,5 miliarde, respectiv de 2 miliarde de ani la adâncimi de 2,4 km şi 3,1 km. Dacă în unele părţi ale planetei apa circulă pe sub pământ cu o viteză de 1m/an, în cazul de faţă fluxul este de 2 litri/minut. “Când ne gândeam la apă subterană, presupuneam că aceasta trebuie să fie în cantităţi foarte mici prinsă între roci, însă în realitate ea izvorăşte direct, rata de curgere fiind de litri pe secundă. Volumul de apă este mult mai mare decât s-a anticipat”, a adăugat cercetătoarea.

Misterul apariţiei apei pe suprafaţa Pământului se prelungeşte către structura interioară a planetei. De pildă, sub Marea Caraibilor şi Golful Mexic s-au descoperit lacuri cu apă sărată cunoscute sub numele de “piscine de saramură”. Concentraţia de salinitate a apei este de cinci ori mai mare decât cea a mării şi nu se amestecă cu aceasta. “Este unul dintre cele mai uimitoare lucruri care se află în adâncul oceanului. În momentul în care te afli acolo, pe fundul apei, te afli, implicit, şi lângă un lac. Te simţi ca într-o altă lume", declară Erik Cordes, profesor de biologie asociat la Universitatea Temple. Însă, compoziţia mineralului ringwoodită arată totuşi că Pământul deţine intraterestru un întreg ocean de apă situat la adâncimi de circa 515 km. Neavând mijloacele tehnice de a fora atât de adânc, ringwoodita fusese analizată până acum doar cu ajutorul meteoriţilor, însă în 2008 ea a fost găsită întâmplător de căutătorii de diamante în timp ce săpau în râul Mato Grosso, Brazilia. Graham Pearson-coordonatorul studiului şi geochimist la Universitatea din Alberta, Canada, crede că sub stratul de rocă fierbite există un volum de apă similar cu cel al tuturor oceanelor planetei la un loc. Această descoperire ajută atât la formularea unei concluzii privind zona de tranziţie dintre mantaua superioară către inima planetei despre care unii experţi cred că este uscată, iar alţii că este umedă, precum şi la reevaluarea teoriilor privind originea apei potrivit cărora aceasta ar fi fost adusă pe Pământ de către meteoriţi. Şi asta pentru că nimeni nu ştie exact de unde au meteoriţii gaz şi apă.

Pentru a oferi un răspuns în acest sens rămânem în climatul umed, însă apelăm la o altă alternativă ştiinţifică, în speţă la cea astronomică. Cu ajutorul Observatorului Owens Valley Radio (OVRO) din California, Statele Unite ale Americii, astronomii au putut utiliza câteva stele pe post de oglinzi reflectoare şi lentile de mărire cosmice pentru a studia activitatea găurii negre situată în centrul galaxiei PKS 1413+ 135. Astfel, pe parcursul anului 2010 s-au recepţionat o serie de emisii radio simetrice, care la început erau luminoase, apoi păleau, devenind ulterior din nou strălucitoare. Acelaşi curs evenimenţial s-a repetat în 2015. Concluzia cercetătorilor a fost că doi “bulgări” de gaz fierbinte au fost ejectaţi succesiv prin gaura neagră cu viteze apropiate de cea a luminii. În 2011 a fost identificată semnătura unui strat de gaz în discul de praf ce înconjoară spiralat steaua TW Hydrae, care are 10 milioane de ani vechime şi este situată la 175 de ani-lumină în constelaţia Hydra. Discul este atât de puternic îmbibat cu “vapori de apă rece, încât ar putea să umple mii de oceane precum cele de pe suprafaţa Pământului”, afirmă Michiel Hogerheijde de la Observatorul Leiden, Olanda. De asemenea, se naşte ideea că planetele similare cu a noastră ar putea fi situaţii comune în univers.

Tot în 2011 s-a mai descoperit o regiune gazoasă, cea a quasarului APM 08279+5255 aflată la 12 miliarde ani-lumină în direcţia constelaţiei Lynx. Quasarii sunt nuclee galactice luminoase, alimentaţi de gazdă – o gaură neagră supermasivă. În această zonă extrem de densă în radiaţii, APM 08279+5255 deţine o gaură neagră, care este de 20 de miliarde de ori mai mare decât Soarele nostru, şi similar răspândeşte vapori de apă în jurul acesteia. Masa vaporilor lichizi este colosală. A fost estimată la cel puţin de 140 000 de miliardede ori mai mare decât întreg volumul apelor mărilor şi oceanelor de pe suprafaţa Pământului. Mai mult, s-a constatat că “există o relație misterioasă între masa unei găuri negre din centrul unei galaxii și masa galaxiei în sine, ca și cum formarea celor două este reglementată de același proces”, menţionează Alicia Berciano Alba din ASTRON, Olanda. Tot un nucleu care emite imense flăcări de particule strălucitoare a fost observat la gaura neagră Markarian 335, localizată la 324 ani-lumină în constelaţia Pegasus. Cercetătorii l-au denumit “bec” sau “coroană”.

Aşadar, studiile şi observaţiile efectuate de către oamenii de ştiinţă ne apropie tot mai mult de misterul formării corpurilor cereşti şi oferă noi perspective privind originea radiaţiilor luminoase emise în jeturi verticale spiralate din interiorul unei găuri negre. Pe de o parte este teoria conform căreia vortexul găurii negre captează materie din discul care o înconjoară cu ajutorul forţei spiralate a gravitaţiei, o conduce spre centru şi o încălzeşte foarte de mult, determinând-o să strălucească în diferite lungimi de undă de lumină spectrală. Pe altă parte, o sursă de radiaţii pare a fi coroana, acel bec încărcat energetic cu particule, care se mişcă deasupra şi dedesubtul găurii negre şi generează radiaţii X, însă oamenii de ştiinţă nu au explicaţii privind modul ei de formare. Totuşi, pe fondul descoperirilor putem atribui coroanei sau stelelor active precum quasarul dintr-o gaură neagră calitatea de sursă a apei, a gazului şi a particulelor de pământ. Acest cuplu, steaua strălucitoare care emană succesiv radiaţii şi gaura neagră (gazda stelei) care absoarbe periodic emisiile, ni se prezintă a fi singularitatea sau inima unei galaxii, a unui Soare şi a unei planete.

Noul peisaj cosmic descris în termeni ştiinţifici ne este totuşi cunoscut, familiaritatea venind din sfera decorului arhitectural şi obiectelor casnice, podoabelor şi articolelor vestimentare. O cercetare comparată efectuată de subsemnatul privind bolta cerescă şi patrimoniul artistic tradiţional românesc şi nu numai, conduce către ipoteza potrivit căreia alfabetul ornamental utilizat este de fapt o oglindire a procesului evenimenţial de formare stelară. Astfel, într-o deplină unitate simbolică şi estetică ni se prezintă o realitate cosmică, unde punctul şi linia capătă noi identităţi. Decorul începe cu o stea - punctul central, care este înconjurată de un cerc – orizontul evenimentelor al unei găuri negre. Cu ajutorul atracţiei gravitaţionale aceasta captează cu viteza luminii materia din jur; procesul absorbţiei încetează când lasă să treacă jeturile de radiaţii emise de stea sau de “bec”. Dincolo de acest orizont imaginea evoluează cu meandre, spirale rotunjite şi spirale pătrăţoase, ilustrând mişcările de frecvenţă joasă efectuate de undele electromagnetice în demersul formării gazului, apei şi pământului. Aceleaşi mişcări au putut fi observate la electronii si protonii din centurile de radiaţii Van Allen ale Pământul. Aşadar, putem desprinde o concluzie: componenta cosmică este înglobată în cotidianul civilizaţiilor din paleolitic, mezolitic, neolitic şi nu numai, până în prezent.

Anterior: Vortexuri, spirale și meandre cosmice (III) I Următor: Vortexuri, spirale și meandre cosmice (V)

Vortex-uri, spirale şi meandre cosmice (V)

Article / 19 October 2018

*S.C. Arta în Carpaţi S.R.L., Iaşi, România

Pe cât de expresive şi dinamice sunt meandrele şi spiralele din punct de vedere vizual-plastic, pe atât de complexe se dovedesc a fi în a ilustra efectele unor fenomene din existenţa cotidiană şi cosmică. În arhivele memoriei tradiţiei populare găsim trimiteri descriptive la peisajul terestru precum unda apei, dealul şi valea, muntele şi depresiunea, iar pe de altă parte către elasticitatea şi răsucirea spaţiului-timp. Afinitatea care se stabileşte între aceste tărâmuri este evidenţiată de capacitatea de curbare determinată de rotaţia unui obiect ceresc, respectiv de câmpul sau electromagnetic şi cel gravitaţional. Pornind de la câmpul electromagnetic şi vortexul gravitaţional creeate de orice astru care se învârte cunoaştem şi că forţa de atracţie exercitată asupra mediului proximal va apropia orice element, de la particule de fotoni, gaz, apă şi praf până la stele şi găuri negre. Cazuistica terestră şi cosmică le demonstrează.

Studiile efectuate cu ajutorul Observatorului STEREO şi cu cel al Dinamicii Solare, NASA, au pus în evindenţă un factor magnetic comun atât suprafeţei solare precum şi atmosferei şi ocenelor terestre. Atât Soarele cât şi Pământul au fost diagnosticaţi cu prezenţa undelor Rossby.

În cazul planetei noastre undele atmosferice Rossby sunt observate ca uriaşe meandre circulare de-a lungul celor două emisfere. Când buclele formate devin foarte pronunţate, ele detaşează masele de aer rece sau cald, aer care devine ciclon sau anticiclon. Deşi suprafaţa solară nu este exact la fel cu cea a Terrei, totuşi ea este un imens ocean de substanţă gazoasă puternic ionizată (plasmă) şi permite deplasări magnetice ondulatorii pe suprafaţa sa. Astazi, undele Rossby stau la baza predicţiilor meteorologice de pe Terra şi Soare. Mai mult, întrucât astrul se roteşte în jurul propriei axe şi câmpurile sale magnetice se învârt precum tirbuşonul, descriind spirala lui Arhimede. La poli acestea se curbează asemeni jucăriei curcubeu spiralate – Slinky. Rotaţia în jurul propriei axe permite şi răsucirea liniilor magnetice, eliberând totodată plasmă şi vânt solar. Urmare analizelor în raxe X şi ultraviolete efectuate cu ajutorul satelitului SOHO şi cu Observatorul Solar “Big Bear”, California, S.U.A., privind ejecţiile de masă coronală s-a constatat că în momentele erupţiilor există o relaţie între structura heliacală a acestora şi orientarea în forme de “S” (sigmoidale) a câmpurilor magnetice, respectiv a frânghiilor de flux magnetic. Frânghiile de flux iau naştere prin atracţia şi unirea a cel puţin două linii magnetice de polaritate opusă, creând un grup de linii care se răsuceşte de-a lungul unei axe comune. Fenomenul este asociat cu reconectarea magnetică, cu energia cinetică şi eventual, căldura. “Dintr-o legătură principală de flux magnetic de forma unui S răsucit se desprind şi se dezvoltă ulterior noi seturi de bucle, care la rândul lor se răsucesc şi se împletesc formând noi frânghii magnetice”. [6] Angelos Vourlidas ne îndeamnă să ne imaginăm procesul astfel: avem o frânghie, un capăt îl ţinem cu palma stângă, celălalt cu dreapta. Începem să răsucim unul într-o direcţie, celălalt către partea opusă, până când mijlocul frânghiei devine un mare nod. Dacă se rupe vreo frânghie magnetică, apare ejecţia solară sub forma a două panglici. Odată cu lansarea în spaţiu a materiei, liniile magnetice se leagănă înainte şi înapoi în atmosfera astrului aşa cum algele se unduiesc într-o parte şi-ntr-alta din cauza curenţilor subacvatici. Mişcarea magneto-hidrodinamică poartă denumirea de unde Alfvén şi a fost observată în 2011 cu Observatorul Dinamicii Solare, NASA. Aceste noduri realizate din linii vălurite, spiralate şi răsucite descriu forma bombată în zona ecuatorială, precum şi cea aplatizată de la polii astrului solar, ceea ce a permis măsurarea vitezei de mişcare în jurul propriei axe. În medie aceasta este de 27 de zile, iar la Ecuator rotaţia completă se efectuează în 24 de zile, mai repede comparativ cu cele 35 de zile din zona polilor. De asemenea, se creează şi o relaţie între activitatea bipolară a petelor solare, jeturile emise şi inversarea polilor magnetici. Astfel, topologia ondulată, curbată şi răsucită a câmpului magnetic solar şi mişcarea heliacală a jeturilor de plasmă permit transferul de curenţi magnetici. Aceştia din urmă interacţionează atât cu norii magnetici interplanetari, precum şi cu câmpurile electromagnetice şi gravitaţionale ale planetelor.

În cazul Pământului informaţiile oferite de semnătura câmpului magnetic înregistrată în trăsăturile distinctive de natură umedă şi solidă din sedimente, roci şi artefacte arheologice i-a determinat pe cercetători să concluzioneze că mediul lichid din interiorul planetei se învârte în vortexuri heliacale, cauza fiind răsucirea liniilor magnetice şi înclinarea miezului interior, deşi specificul acestuia din urmă este încă controversat. O viziune cosmică similară este ilustrată şi de poetul M. Eminescu: "Ce-i etern? Cine consumă sâmburul aurit din soare?... / Cine filele albastre şi-nstelate le întoarce / La a Creaţiunii carte, [... ] Cine firul lung îl toarce / Din fuiorul veşniciei pân' în ziua de apoi?"

Înclinarea axei de rotaţie corespunde şi anotimpurilor şi echivalează cu aplecarea planetei într-o parte şi într-alta faţă de Soare. Un proces similar a fost consemnat odată cu rotaţia discului de materie la sistemul gaura neagră şi microquasarul acesteia H 1743-322 din constelaţia Scorpionului, situat la o distanţă de 28 000 ani lumină faţă de Pământ. Cu ajutorul observatorului NuSTAR de raze X de la NASA s-a confirmat înclinarea vortexului gravitaţional, mai exact clătinarea liniei orbitale de particule de Fe (fier) şi, adiţional, o reflexie luminoasă asupra acestora odată cu precesiunea. Orientarea orbitei este corelată cu precesia echinocţiilor şi echivalează cu aplecarea discului de materie faţă de obiectul central.

Dacă o gaură neagră este activă, forţa sa gravitaţională de asimilare va distorsiona spaţiul-timp înghiţind orice, de la particule de lumină, la planete şi la alte găuri negre. Mişcarea de rotaţie le arcuieşte şi le atrage în discul de acreţie, apoi le integrează şi le înghite până dispar din orizontul nostru optic. Ilustraţiile 3D prezintă activitatea şi din punct de vedere magnetic. Cu cât liniile magnetice sunt mai apropiate de vortexul gravitaţional acestea se răsucesc, se împletesc şi înfiletează cursivitatea spaţiului local; dacă sunt în proximitate ele se unduiesc şi se orientează către centrul găurii negre. Este un aspect pe care toate găurile negre îl împărtăşesc indiferent de mărime, fie una supermasivă, fie cât o stea sau cât un atom. “Este ca şi când învârtim linguriţa în miere. Imaginaţi-vă că mierea este spaţiul şi orice componentă cosmică (inclusiv spaţiul-timp local) va fi atrasă şi răsucită în jurul linguriţei, subordonându-se mişcării de rotaţie a acesteia”, afirmă Adam Ingram de la Universitatea din Amsterdam, Olanda.

Mai enumerăm câteva exemple: planetele se rotesc în jurul Soarelui atrase de câmpul şi forţa sa. Acesta din urmă trimite la rândul său lumina şi toate, inclusiv Pământul, o absorb şi beneficiază de ea. Sau, dacă un asteroid se apropie foarte mult de o planetă, el riscă să fie atras şi să se lovească de sol. Tot forţa de atracţie exercitată prin mişcări de rotaţie spiralată a undelor gravitaţionale şi contorsionarea liniilor electromagnetice sunt responsabile pentru sfericitatea stelelor, planetelor etc., mai precis pentru arcuirea de la un pol la altul a scoarţei terestre, a continentelor, oceanelor şi a atmosferei. Motiv pentru care oamenii din emisfera sudică nu cad de pe planetă. Ei se deplasează urmând răsucirea şi distribuţia materiei efectuată de liniile electromagnetice. Mai mult, prezicerile teoretice din secolele anterioare, însoţite de cunoaşterea pe cale experimentală din prezent pun în evidenţă şi curbarea şi apropierea spaţiului-timp din jurul Pământului, unei galaxii sau unei găuri negre. Ştiinţa oferă explicaţii în acest sens prin intermediul modelului 2D - pânza curbată şi cel 3D - cubul cu liniile orientate către obiectul ceresc. De pildă, telescopul Hubble a fotografiat dilatarea mediului înconjurător cauzată de forţa de atracţie a clusterului Abell 2537.[21] Efectele vizibile generate sunt alungirea galaxiilor în dungi sau fâşii de lumină, călătoria distorsionată a luminii şi contorsionarea spaţiului însuşi. Fenomenul produce şi efectul de lupă.

Următor: Vortexuri, spirale și meandre cosmice (IV) I Următor: Vortexuri, spirale și meandre cosmice (VI)

Vortex-uri, spirale şi meandre cosmice (VI)

Article / 11 October 2018

*S.C. Arta în Carpaţi S.R.L., Iaşi, România

Itinerariul curenţilor electrici este în aceeaşi direcţie cu cea a liniilor câmpurilor magnetice. O funcţie dominantă în acest sens o deţine rotaţia miezului globului pământesc în jurul Soarelui. Tributar, există influenţe şi din partea Lunii şi a celorlalte planete din sistemul solar, drept dovadă stau schimbările zilnice şi anuale ale direcţiei câmpului magnetic, respectiv ale miezului planetei. De exemplu, măsurătorile privind pulsul electromagnetic al Pământului efectuate în zonele seismice din aria lacului Baikal de către Yury P. Malyshko şi Sergey Yu de la Institutul de Monitorizare a Sistemelor Slimatice şi Ecologice, din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia, demonstrează relaţia dintre Soare, activitatea miezului planetar şi fenomenele naturale. Odată cu mişcarea din interior se balansează şi planeta, schimbându-se intensitatea pulsului câmpului electromagnetic pe parcursul zilelor, nopţilor şi anotimpurilor. De pildă, ea este semnificativ redusă în emisfera nordică în cursul lunilor de iarnă, când zilele sunt mai scurte şi nopţile mai lungi, deoarece miezul este orientat către emisfera sudică, iar atunci au loc multe furtuni.

Drept urmare, într-un câmp magnetic toroidal cum este cel al Pământului, orice particulă încărcată electric urmează şi se roteşte spiralat de-a lungul liniilor câmpului magnetic, efectuând permanent mişcări în bucle. Astfel, susţinut de o exemplară bibliografie terestră şi cosmică, omul înţelege că fenomenologia propagării undelor este bogat reprezentată nu doar în cazuistica câmpurilor electromagnetice şi a sunetelor radio, dar o întâlnim şi în atmosferă, în mediul acvatic şi subteran, ca şi în sori şi galaxii.

Din suita exemplificată începem cu mecanismul de producere şi de spargere în apropierea ţărmului a valurilor de la suprafaţa lacurilor, mărilor şi oceanelor. Întrucât circulaţia apei are loc de-a lungul liniilor de flux magnetic aferente ambianţei câmpului magnetic şi geomagnetic, sunt generaţi curenţi electrici şi magnetici secundari. În conformitate cu geometria acestor curenţi câmpul magnetic al oceanului este toroidal şi poloidal, mişcările poloidale circulare şi verticale fiind responsabile pentru ridicarea şi umflarea unor zone de la suprafaţa acvatică. Astfel, formarea valurilor este precedată de inducţii electromagnetice, emisii şi semnale magnetice. Alţi factori determinanţi sunt distanţa parcursă şi viteza vântului din troposferă (stratul atmosferic cel mai apropiat de sol) ce acţionează asupra stratului de apă, adâncimea, relieful subacvatic şi valurile seismice produse de cutremure şi vulcani submarini, urmare deplasării plăcilor tectonice. Observăm că suprafaţa oceanică se conformează undei de energie: mişcarea circulară împinge, ridică şi unduieşte un anumit volum de apă, formând creasta sau coama valului, iar altă cantitate de apă coboară, formând valea valului. Odată cu apropierea de ţărm, solul creşte în înălţime faţă de fundul mării şi nivelul apei. Densitatea şi forţa de frecare a pământului reduc din viteza de deplasare, drept urmare partea de dedesubt a valului încetineşte, în timp ce coama continuă să înainteze şi să se curbeze, descriind linii tot mai mici şi mai spiralate. Mişcarea este denumită talaz sau unda Kelvin-Helmholtz (KH) şi este consemnată şi la masa de picături de apă sau de cristale de gheaţă din atmosferă, cunoscută generic ca nori. Nefologia explică formarea norilor cu aspect de val tot prin forţa de frecare: diferenţa de densitate şi viteză dintre două straturi constă în faptul că cel uşor, de pildă vântul, se deplasează prin sau deasupra celui greu, de exemplu stratul de nori. Astfel se formează aceste vortexuri spiralate şi norii capătă aspectul de valuri rostologolite, afirmă meteorologul Chris Spears de la CBS Denver.

Undele Kelvin-Helmholtz (KH) se bucură de atenţie şi din partea cercetătorilor din alte domenii. Eyal Heifetza, Shmuel Marcoa - profesori în seismologie la Universitatea Tel-Aviv, Israel şi Amotz Agnonb, profesor la Institutul de Ştiinţe ale Pământului, din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim, Israel, au studiat depunerile şi acumulările de minerale deformate la sfârşitul Pleistocenului (Erei Glaciare) din fostul lac Lisan, aflat în peninsula cu acelaşi nume, din bazinul mării continentale - Marea Moartă (Marea Sărată). Falia tectonică a mării se întinde pe o arie de 1200 km între cea arabică şi cea africană. Modificarea straturilor de roci este corelată cu activitatea seismică. Întrucât cutremurele au depăşit 5.5 grade pe scara Richter, impactul şi intensitatea au determinat plierea sedimentelor sub forma talazurilor KH. Aceleaşi rezultate sunt identificate la activitatea faliei Nojima din sud-vestul Japoniei. Diagnosticarea cu unde KH se datorează rezonanţei de rotaţie a electronilor şi rocilor încovoiate din zonele de alunecare. Forţa de frecare dintre straturi a dus la temperaturi mai mari de 350 °C şi la magnetizarea puternică a mineralelor, drept urmare găsindu-se magnetit. Similar şi la falia Chelungpu din Taiwan, concluzionându-se prezenţa radiaţiilor electromagnetice în timpul cutremurelor şi înregistrarea orientărilor câmpului magnetic post-seismice.

Totul începe cu mişcarea de eliberare a energiei, caracterizată prin unde rotative şi răsucite. Deseori s-a observat ca există o concordanţă între ele. Instrumentele specifice au înregistrat această armonie în undele de adâncime primare şi secundare, particulele de rocă fiind împinse perpendicular pe direcţia pe care circulă unda. Astfel, rezultă prima perioadă de ondulare asociată dislocării scoarţei Pământului. Ulterior undele ajung la suprafaţă sub forma valurilor de la suprafaţa apei, terenul mişcându-se pe direcţia de propagare. Ele pot fi detectate şi pe partea opusă a punctului din care a plecat cutremurul.

Prezenţa undelor şi vârtejurilor KH s-a constatat şi la magnetopauza Pământului. În timpul rotaţiei în jurul propriei axe jumătate din porţiunea globului pământesc este orientată către Soare şi locuitorii ei beneficiază de lumină, vortexurile KH facilitând astfel transferul energiei solare către planetă. Câmpul magnetic solar se uneşte cu cel al planetei, drept urmare energiile şi plasma urmează alinierea liniilor magnetice spiralate şi răsucite dintre cele două corpuri cereşti. Magnetopauza este zona dintre teaca magnetică şi magnetosfera Pământului şi permite asemeni unei site pătrunderea energiei solare cu ajutorul vântului şi a particulelor. Odată cu acest transfer, se transmit şi implusuri cinetice. Ritmul Kelvin-Helmholtz s-a descoperit şi la planetele din vecinătatea noastră, de pildă la Mercur, Jupiter, Saturn, drept urmare cercetătorii au dedus existenţa unor câmpuri magnetice interplanetare. Tipologia acestor unde abundă şi în clusterul de galaxii Perseu[21] din constelaţia Perseu, dar sunt executate de om cu o rigoare exemplară şi pe artefactele din neolitic şi antichitate (vase ceramice, podoabe).

Anterior: Vortexuri, spirale și meandre cosmice (V)

Calea cu sori

Article / 15 March 2018

*S.C. Arta în Carpaţi S.R.L., Iaşi, România

Potrivit stiinţei moderne radiaţiile electromagnetice ce ies din gaura neagră sunt sursa şi sămânţa naşterii şi formării universurilor, galaxiilor, sorilor, planetelor. Acestea sunt responsabile atât pentru procesul de creare, condensare şi distribuţie almateri ei, precum si pentru cel de resorbţie al acesteia la sfârşitul existenţei lor. Luând în calcul particularităţile regiunii cosmice în care se află şi cele ce ţin de de rotaţia în jurul propriei axe, vortexul găurii negre dă naştere la noi radiaţii, respectiv la noi găuri negre. Spre exemplu destinul uneia este de a fi o galaxie, iar radiaţiile din gaura neagră-galaxie dau naştere găurilor negre-sori, acestea creând radiaţiile găurilor negre ale planetelor. Amintesc în acest sens şi de lucrările lui Nassim Haramein potrivit cărora fizica găurilor negre se regăseşte şi la nivel de atom, precum şi de cercetările geofizicianului Arnaud Chulliat de la Institutul de Fizică a Pământului din Paris, Franţa, potrivit căruia miezul rotator al planetei noastre ar fi de fapt o gaură neagră înconjurată de un “uragan” de particule atomice încărcate electric. Aşadar, ramificaţiile reţelei radiaţiilor electromagnetice creatoare de găuri negre seamănă cu o ghindă care dă naştere la un stejar cu sute de alte ghinde, ori cu bobul de grâu care dă naştere spicului de grâu şi la alte mii de boabe. O altă asemănare este chiar cu ADN-ul!

Mulţumită tehnologiei moderne găuri negre au fost descoperite în centrul tuturor galaxiilor. De pildă, utilizând tehnica numită Very Long Baseline Interferometry echipa de astronomi de la Observatorul Haystack din cadrul Intitutului de Tehnologie Massachusetts a reuşit să măsoare raza gravitaţională (raza Schwarzschild) a găurii negre din interiorul galaxiei M87, aflată la 50 de milioane ani-lumină distanţă de Calea Lactee şi să confirme teoria potrivit căreia găurile negre emit jeturi de materie din centrul galaxiei. Alte observaţii au pus în evidenţă interacţiunea lor spiralată: în galaxia 0402+379 localizată la 750 milioane ani-lumine de Terra a fost identificată o pereche de găuri negre ce se rotesc una în jurul celeilalte; aceeaşi rotaţie a fost semnalată şi de către cercetătorii de la Universitatea Caltech, MIT şi LIGO Scientific Collaboration la alte găuri negre aflate la 1,3 miliarde ani-lumină în direcţia Norii lui Magellan. Astfel, s-a constatat că în urma mişcării de rotaţie în jurul propriei axe a vortexului unei găuri negre sunt expulzate în mediul proximal fluxuri electromagnetice, jeturi luminoase plasmatice şi jeturi de particule. Potrivit măsurătorilor jeturile de plasmă se îndepartează de gaura neagră printr-o mişcare de tip spirală cu o viteză de cinci ori mai mare decât viteza luminii.

Totodată se formează diferite câmpuri electromagnetice în structura corpurilor sale subtile: cel sufletesc, cauzal, mental şi emoţional. Altfel spus, undele energetice ale sentimentelor, emoţiilor şi gândurilor îi servesc drept aţă pentru hainele subtile, iar cele purtatoare de informaţii specifice materiei sunt curbate de către constiinţa găurii negre în nuclee, formând atomi şi particule. Noile forme energetice sunt atrase de forţele gravitaţionale, apoi “aliniate” la curbura fluxului magnetic specific; câmpul magnetic şi câmpul gravitaţional le adună şi le condensează într-un “nor” de materie numit disc de acreţie, ce se roteşte în acelaşi sens ca şi gaura neagră. Discul se măreşte, materia este condensată în masă şi formează un corp material al spiritului, adică acel corp ceresc aşa cum îl ştim. Totodată se crează şi “ţesătura” elastică a spaţiului şi timpului local. De aici şi manifestarea simultană a energiei în undă şi în particulă, precum şi diagnosticarea distanţei drept o componentă a forţei electrice cu proprietăţi magnetice. Altfel spus pe unda magnetică ne putem deplasa rectiliniu, perpendicular, dar urmând totuşi traiectoria sa curbată în jurul propriei axe şi spiralată în jurul corpurilor subtile şi fizic; asemeni curbei Moebius sau asemeni deplasării pe suprafaţa Terrei din emisfera nordică către cea sudică. Pe de altă parte timpul este un efect al forţei magnetice cu proprietăţi intrinsece electrice, în sensul că acesta este un continuu trecut-prezent-viitor, cu posibilitatea de a fi perceput liniar.

Drept subiect de exemplificare luăm Spiritul divin al Căii Lactee, respectiv o gaură neagră detectată cu tehnologia actuală în centrul galaxiei. În primă etapă sunt observate acele jeturi de lumină, adică acea stare de conştiinţă a galaxiei care începe să se extindă. În deplină cunoştinţă de cauză a cine şi ce este ea, Spritul Calea Lactee se divizează, se ramifică în găuri negre mai mici şi îşi proiectează către exterior sub formă de şiruri de lumină sentimentele, emoţiile şi gândurile. În funcţie de gradul de evoluţie, de conştientizare şi de condensare pe care vrea să îl atingă, Spiritul galaxiei alege o frecvenţă şi o vibraţie de manifestare. Dacă vrea să fie un soare-gaură neagră, alege o matrice de manifestare. Dacă vrea să fie o planetă, se divide din nou într-un soare-gaură neagră mai mic şi alege o matrice de manistare specifică. Dacă vrea să fie om, radiaţia luminoasă se naşte din soarele-gaură neagră, creează corpurile electromagnetice subtile şi coboară vibraţional până la stadiul de undă răsucită AND (asemeni undei Moebius), respectiv corp fizic. Dacă vrea să fie un munte, alege o matrice energetică specifică şi învaţă să fie un munte. Dacă vrea să fie o piatră, va fi o piatră. Dacă vrea să fie toate animalele şi pădurile care populează planeta, aşa se va manifesta până la nivel atomic.

Conştiinţa divină, respectiv Conştiinţa Căii Lactee se exprimă în orice formă a vieţii: se manifestă prin sistemele solare, prin planete, oameni, animale, vegetaţie sau prin regnul mineral. Toate poartă componenta viului. Toţi suntem lumină, toţi suntem sori. Suntem fiii Divinităţii, suntem fiii galaxiei Calea Lactee, suntem fiii Geei (strămoşii noştri geto-daci afirmau că suntem fiii Mamei Dae Geea, de unde şi denumirea gliei de Dacia), suntem fiii părinţilor noştri şi suntem şi fraţii lor. În mod indisolubil se creează un circuit între noi; suntem conectaţi cu soarele-gaură neagră Spiritul Mamei Geea, cu soarele-gaură neagră al sistemului solar, cu sorii-găurile negre ale celorlalte planete, cu sorii altor sisteme solare, cu întreaga galaxie şi cu întregul Univers-Creaţia Divină. Oriunde am fi, oriunde ne-am duce, traversăm o cale cu sori.

Coborând pe filonul cultural şi artistic românesc (arta decorativă populară), şi nu numai, observăm existenţa conceptului de “cale cu sori”; el este cunoscut şi sub denumirile de “calea laptelui”, “uliţele satului”, “unda apei”, “fulgerul”. În basme şi legende “calea cu sori” sau trecerea dintr-un tărâm într-altul capătă valenţe iniţiatice pentru conştiinţa eroului, devenind şi “căliţă rătăcită cu sori”, “căliţă rătăcită cu flori”, “cale rătăcită cu pupi”. Mişcarea energiilor interstelare cereşti şi spaţiul-timp creat sunt ilustrate sub forma unui meandru cu flori sau stele şi este adeseori cusut pe cojoace, scrijelit pe pieptare, pictat pe vase ceramice, pe ouă sau pe uşa casei. Într-o manieră aparent simplistă şi decorativă, este ilustrat un întreg peisaj cosmic care găzduieşte o mare varietate de lumi fizice şi subtile pe care le putem vizita.

Cu ajutorul uniunii dintre corpurilor noastre subtile şi fizic, ni se permite trecerea dintr-o împărăţie într-alta. Creăm, astfel, uniunea dintre Eu-l nostru inferior şi Eu-l nostru Superior sau ceea ce azi cunoaştem drept simbolul Taiji, dansul energiilor Yin şi Yang.

Arta spirituală

Article / 15 March 2018

*S.C. Arta în Carpaţi S.R.L., Iaşi, România

De-a lungul mileniilor strămoşii noştri au transmis prin trăire şi simboluri adevăruri de ordin superior. Simbolurile au migrat către arta decorativă şi cu ajutorul desenului bidimensional şi tridimensional au creat, din elemente precum punctul, linia dreaptă, ondulată sau zig-zag-ul, cercul, spirala, pătratul, rombul s.a.m.d., un limbaj artistic universal. Acest limbaj este întâlnit pe cruci şi troiţe, pe lespezi de mormînt şi în decorul bisericii, pe stâlpii, pe porţile şi pe uşile casei, pe lăzile de zestre şi pe mobilier, pe unelte, pe scoarţe şi cusături, pe ceramică şi vase, pe obiectele de uz casnic şi de podoabă.

Examinarea artei din perspectiva restaurării realităţilor spirituale aduce în lumină o moştenire culturală spirituală, omogenă şi unitară, unde poporul a jucat rolul unei memorii colective, întrucât aceeaşi linie sau formă poartă, într-o perfectă unitate expresivă, aceleaşi atribute ale funcţionalităţii spirituale, atât în dimensiunile superioare, cât şi în cele inferioare. Este legea corespondenţei, potrivit căreia divinitatea se manifestă la fel şi sus şi jos, acţionând bipolar, Yin-prin afecte şi gândire şi Yang– prin formă şi materie, pentru a crea întregul cosmos. Punctul, de pildă, este scânteia divină din Dumnezeu şi din Om, adică Spiritul, şi, în mod simultan, este atribuit şi Big Bang-ului şi teoriei M-multitudinii de universuri înglobate într-un cosmos infinit. Privind la o scară mai mică, punctul este şi atomul din materie, dar şi steaua de pe cer. În alte reprezentări, steaua ne apare sub forma punctului extins – cercul şi aici amintim de soare, de lună şi planete. Această credinţă o împărtăşea şi matematicianul francez Blaise Pascal; el credea că universul este un cerc al cărui centru e pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri. Când punctul a plecat la plimbare, a creat linia (Paul Klee), linia arătând în mod descriptiv unda energetică a gândurilor şi sentimentelor de iubire ale lui Dumnezeu, cu ajutorul cărora El a gândit şi făcut Creaţia. În mod similar, şi omul, în procesul său creativ, întâi simte, gândeşte, îşi imaginează şi apoi trece la demersul realizării unui obiect din materia înconjurătoare, care este tot o construcţie a gândurilor şi sentimentelor lui Dumnezeu. Totul este Spirit, Universul este o creaţie a Mentalului Universal-Dumnezeu. Cercetătorul Nikola Tesla a descoperit acelaşi lucru: “Nu există altă energie în materie decât cea primită din mediul înconjurător. Ea se aplică atât moleculelor, atomilor, cât şi corpurilor cereşti mai mari şi întregii materii din univers, în orice fază a existenţei sale, din momentul formării şi până în momentul dezintegrării. Eterul este condus de forţa creatoare dătătoare de viaţă şi este aruncat în “vârtejuri infinitezimale” (micro spirale) cu aproape viteza lumini, devenind materie ponderabilă. Când forţa cedează şi materia cedează, materia revine la eter.”[1] Mişcarea în spirală a Spiritului Dumnezeu şi a gândurilor Sale a permis crearea altor Spirite ca Focul, Aerul, Apa şi Pământul, precum şi materializarea lor către planurile inferioare ale Creaţiei. Mai mult, acelaşi tip de mişcare stă şi la baza formării câmpului gravitaţional şi cel electromagnetic al planetei, la rotaţia ei în jurul Soarelui şi a deplasării acestora către centrul galaxiei şi prin întregul univers. Desemnând şi puterea (ex. coarnele berbecului), fertilitatea, evoluţia şi dezvoltarea, spirala este utilizată şi pe obiectele vestimentare, de decor şi bijuterii. Local, la nivelul solului, crează, deopotriva, şi iluzia timpului liniar.

Linia ondulată şi zig-zag-ul descriu mişcarea creativă de tip sus-jos sau aproape-departe. Amintesc aici de undele energetice care au creat formele de pământ munte-deal-vale, de mişcările ondulatorii ale apei (meandrele), de fluxul şi reflxul apei mărilor şi oceanelor cauzate de mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Terrei. În mod similar, mişcarea Lunii se resimte şi în cazul apei din corpul uman, unele femei reţin apa în corp când Luna este în creştere şi slăbesc când Luna descreşte. Analog, linia ondulată a meandrului desenată sub forma unui plus indică soarele (ex. swastica de pe vasele de ceramică cucuteniene) şi semnifică regenerarea şi prosperitatea în casă. Mai mult, mişcarea ondulată descrie şi deplasarea în spaţiu-timp, folosind forţa bipolară a gravitaţiei. Astăzi, aceste cunoştinţe ancestrale sunt explicate de fizica cineticii subcuantice: un câmp gravitaţional poate exista nu doar sub forma unui bazin de potenţial gravitaţional ce atrage materie, ci poate exista şi sub forma unei culmi de potenţial gravitaţional ce respinge materia. Astfel, particulele încărcate pozitiv (ex. protonii), pot genera bazine gravitaţionale, iar particulele negative (ex. electronii) generează culmi gravitaţionale. În consecinţă, ne deplasăm prin spaţiu-timp ca şi cum am coborî muntele sau am face surfing împinşi de valul apei, de această dată de culmea undei gravitaţiei unei stele: câmpul energetic de ioni negativi formează un val-culme gravitaţional ce împinge din urmă, iar valea-un câmp energetic încărcat cu ioni pozitivi atrage materia mijlocului de transport. Acest dans creator al energiilor sentimentelor şi gândurilor noastre a dat naştere şi limbajului plastic, care având şi rol intrinsec apotropaic în faţa energiilor negative, a pătruns în întreg decorul artistic sculptat, ţesut, pictat, gravat, şi în cadrul căruia au fost încorporate sintaxe de comunicare cu şi despre natura terestră şi cosmică, întrucât omul, materia, energia şi universul sunt toate unul şi acelaşi lucru – Spiritul divin aflat în diferite stadii de evoluţie şi moduri de manifestare.

[1] Jurnalele piredute ale lui Nikola Tesla – Tim R. Swartz, Ed. Solaris Print, Bucureşti, 2011, p. 121